Era o seara ca oricare alta. Nimic spectaculos, nimic de remarcat macar. Aproape de ora de inchidere a micului non stop de la scara vecina, iar eu fara o picatura de apa in casa. Asa se face ca in 2 secunde ma hotarasc sa ma deplasez pentru some last minute shopping, pun repede pe mine un hanorac si o pereche de tenisi si pornesc in goana, rugandu-ma ca tanti sa nu fi pus deja lacatul pe usa magazinului. Si in secunda in care ies din casa se intampla nenorocirea. Pasesc si ceva nu e in ordine. Incerc sa imi dau seama daca nu cumva mi-am luat papuci diferiti, daca e din cauza lipsei unui bec functionabil pe palierul meu. Ma intorc pe toate partile sa vad ce nu e in ordine, cand intr-un final realizez ce s-a intamplat.  O fapta rea, un lucru teribil, de netrecut cu vederea…un furtisag. Presul de la intrarea in minunatul meu domiciliu lipseste!

Ce sa fac? Unde sa il caut? Sa sun la 911? Ma napadesc o mie de idei si nici una nu ma poate ajuta la deslusirea misterului. Respir adanc si incerc sa ma linistesc. Incep sa il caut…la etajul doi nimic, la etajul unu…nimic. As urca si la alte etaje, dar inchide tanti magazinul, as merge la magazin, dar poate ratez ultima sansa sa il gasesc undeva intr-un colt, aruncat de un om rau, fara nici un fel se sentiment fata de saracul pres, care a slujit atatea generatii de chiriasi. Ce este de facut? In ce directie sa o apuc? Ma chinuie si ma framanta astfel de rationamente, ma simt prinsa ca intr-o capcana. Ma hotarasc si pornesc in recunoastere…ma uit atenta, examinez fiecare centimentru al fiecarui palier, dar…nimic. Parca nici nu a existat vreodata. Incep sa elaborez conspiratii. Stabilesc cu o marja de eraore de 100% timpul disparitiei. S-a intamplat intre 13:32 si 20:55. L-am aranjat chiar eu astazi cu piciorul, pentru ca statea intr-o parte. Deci se poate sa lipseasca de mai bine de opt ore. O suspectez pe tanti de la curatenia imobilului, pe vecinul de langa, care de cand stau aici sparge in fiecare dimineata intre orele 8 si 10 cate un perete. Dar nu se dezminte niciodata. Fix doua ore, din nefericire cruciale somnului meu de frumusete. Suspectez vecinul de la etajul de mai jos, in fata usii caruia troneaza doua presuri, parca sfidandu-ma total “ei na, eu am doua, tu nici unul!!”. Raman pret de cateva secunde cu ochii atintiti asupra acestora. De ce are cineva nevoie de doua? Si de ce hotul, netrebnicul acestei fapte fara de lege nu a luat unul de acolo si l-a luat pe bietul meu, care servea cu atata credinta? Raman inmarmurita, socata si fara cuvinte. Am sa incep o ancheta. Am sa fiu mai buna decat Sherlock Holmes. Am sa urmaresc pe vizor orice miscare, indiferent daca e noapte sau zi, am sa intervievez vecinii, sa culeg amprente, sa descopar miselul si sa recuperez micul pres albastru. Cineva are sa plateasca! Cineva trebuie sa plateasca pentru aceasta nedreptate.

Orice informatie este acum pretioasa. Daca descoperi un pres mic, albastru, tocit pe margini si fara stapan, sau altul decat mine, anunta-ma indata. Voi rasplati informatiile pretioase care pot conduce la gasirea acestuia cu cate un pahar de vin..doua..trei…

Intre timp am mai realizat un parteneriat cu YAA, care a rezultat in conferinta de joi despre marketing on line si care, dupa numarul de oameni prezenti in sala a fost o reusita. Tot joi seara am participat la Seara de Colinde, organizata de FSPAC, unde dupa multe insistente am avut ocazia sa il vedem cu totii pe domnul Rus(acelasi care de fiecare data cand ma intalneste ma numeste intr-un mod elegant “Placintica”)cantand la chitara. Si tot joi seara am fost la Grasu’, primind astfel o coronita pentru deosebita performanta de a o arde dubios doua seri consecutive in Bamboo.

Sa nu cumva sa uit sa ma plang de durerile prin care trec in urma unui inspirat abonament la tae boo. Dar tipul care sta acolo si urla la mine ca mai sar peste cate un exercitiu merita tot efortul de a ma deplasa cei 20 de metri de la iesirea din scara si pana la intrarea in sala cu pricina, unde se desfasoara the fun. By the way, daca vrea careva sa vina cu mina, let me know. Accept sa fiu insotita

As pleca la Medias peste weekend, unde este mancare si unde pot sa dorm ca un om normal, dar inca nu pot. Si tot uit sa dau cele o mie de telefoane pentru a imi rezolva cele o mie de probleme care ma impiedica sa plec intr-o mini vacanta. Dar am sa ma razbun si am sa stau acasa de sarbatori. Am sa il astept pe Mos Craciun, de la care nu stiu ce imi doresc si am sa ravnesc in taina la tot ce o sa pregateasca mama, pentru ca sunt la regim. O sa fie bine si frumos, dar o sa imi fie dor de astia ai mei din Cluj, care de altfel o sa se bucure sa nu ma vada vreo doua saptamani.

Am spus oare pe undeva, in afara de pagina despre mine ca urasc ISE-ul? Na, ca tot mi-am amintit. I hate it! Bleah! Nu prea au legatura paragrafele astea, dar na…nici nu urmaream asta.

E simpatic foc si best roomie

LA MULTI ANI, BOBO! Chiar daca nu iti place sa ti se spuna

 Nu uitati de inscriere, ca fara e bai! Si nu uitati ca noi va asteptam!

Nu am dormit deloc si desi am m-am gandit inca de ieri seara cu ce sa ma imbrac, tocmai m-am schimbat a treia oara. It’s gonna be interesting.

Future baby members here we come. Fingers crossed for all of you

Anyway, revenind la Hitler şi Dacia Sandero. Watch this, că e amuzant. Şi dacă suteţi atenţi mai găsiţi o grămadă de interpretări ale aceleaşi scene, pe veşnicul youtube, fără de care probabil ne-am plictisi.

Acum că v-aţi informat, am să vă povestec cum a fost pentru noi, echipa Prime. Adică eu, Ale, Dia, Bobo şi Luci. Ne-am întâlnit la cinci jumătate, undeva în zona sensului giratoriu din Mărăşti şi am pornit spre Iuliu Small aka Iulius Mall, punctul de pornire. Am completat rapid formularele, devenind oficial echipa Prime, după care am avut timp berechet să ne bucurăm de promoţiile de iarnă de la Starbucks. La 7 fix am primit un mesaj de confirmare, primul quest şi am început să alergăm spre maşină. Mă întreb ce a gândit lumea din faţa mall-ului când 25 de indivizi au început să alerge.

Tema ediţiei -ediţie dedicată de altfel organizaţiilor- a fost Facultate de balet. Primul quest a fost atât de simplu, încât l-am rezolvat fără să ezităm, aşa că am pornit în rezolvarea celui de-al doilea task cu un avantaj de vreo 40 de minute.

În fiecare punct trebuia să ne aştepte câte unul dintre organizatori şi asta a dus la mai multe  întâmplări amuzante= am oprit un tip pe stradă, iar discuţia cu el a fost ceva de genul:

Noi: Eşti de la City Quest?

El: Poftim?

Noi: Mulţumim! La revedere!

Şi l-am lăsat pe săracul om fără să îi dăm nici o explicaţie. Am mai abordat un tip la un moment dat. Era în zona în care cătam noi. Stătea pe o bordură, lângă ceva bicleta, motocileta, skate nu mai ştiu ce. Nu era nici el the one, dar am râs pentru că nu am fost singurii care l-au întrebat.  La una din probe am primit o casetă, care urma să ne furnizeze indiciul cu care tebuia rezolvat questul. Maşina cu care eram nu avea şi casetofon, aşa că am oprit langă MC-ul din centru şi am rugat un taximetrist să ne lase să ascultăm mesajul. S-a uitat cam câş la noi nenea cu pricina, dar până la urmă părea chiar încântat că ne dă o mână de ajutor.  Atât de încântat că am ascultat de 3 ori mesajul de pe ea, iar ceilalţi taximetrişti se uitau la noi, blestemând cd playerele din dotare. Sau cel puţin asta îmi place să cred. Hahaha. Pe lângă asta, i-am terorizat pe Cezara, Cioben, Smara şi Alin cu telefoane. Au fost Google earth-ul nostru

A fost super fain. Am parcus în total peste 70 de km, am umblat prin aproape tot Clujul, ne-am pus minţiile la contribuţie şi ne-am distrat. Pe drum ne-am pierdut avantajul de timp, aşa că am luat locul 3. But it really was fun şi ne gândim serios să participăm şi la ediţii viitoare.

Am ajuns în Bulgakov cu două ore înainte să înceapă. După ce am rearanjat sala, am pregătit aparatura şi ne-am liniştit, Paul a adresat câteva cuvinte celor prezenţi. Apoi Darius a preluat frâiele şi a început prima ediţie a PR Tea-ului. Am vorbit de branding şi ce înseamnă un brand personal, am băut lapte şi am mâncat biscuiţi. Cei din public au pus întrebări la care li  s-a răspuns prompt. Am povestit despre întâmplările regăsite pe jeg.ro, such as turul României pe bicicletă, turul Europei şi despre cum a ajuns Traian Băsescu să îl numească “puiuţ de comunist” pe invitatul nostru, câţi bani a primit de la Năstase pentru ca i-a făcut blogul adica nimic sau cum au reacţionat oamenii când a anunţat că se sinucide.

Per ansamblu, a fost frumos, a iesit bine. Am râs mult şi am avut la fel de multe emotii. Pentru mine a fost un succes şi o să fie de acum înainte ceva ce am să povestesc cu multa mândrie. Mă şi imaginez cu nepoţeii in jurul meu “Pe vremea mea…” )  Abia astept a doua ediţie